Despre cum să nu renunți când simți că nu mai poți

O să fie puțin diferit acest post, pentru că o să fie despre mine și drumul meu până aici. Am tot așteptat să mă cheme și pe mine cineva la un podcast, ceva, să-mi zic povestea, dar tot eu o zic mai bine pentru mine :)). Glumesc, nu prea există podcast-uri pentru sport oricum la noi, iar eu sunt doar un peștișor.

Nu vreau să se înțeleagă greșit din textul de mai jos, că eu sunt buricul pământului, sunt nenăscut în acest domeniu, deocamdată. Vreau să fie un text pentru mine, în primul rând, să văd peste 5-10 ani unde eram. Dar vreau să fie și pentru cei care au un vis și nu vor să renunțe la el.

Cred că de mic mă știu bătând mingea în curtea școlii, acea curte a școlii pe care o aveam în Drumul Taberei și de care îmi este așa dor. Am încercat să joc fotbal, să devin din ce în ce mai bun, însă am fost mereu de un nivel mediu și nu pot să zic că puteam să ajung pe culmile succesului. În fotbal nu se știe niciodată, dar totuși, mai degrabă, nu aveam șanse.

Clasa a12a, am luat bacul, am avut o perioadă de 4-5 luni în care nu am pus piciorul pe minge din cauza condițiilor prin care am fost constrâns să mă las, poveste lungă. În spatele capului rulau niște rotițe, încercau ele ceva.

Am intrat la facultate și m-am angajat. Am găsit printr-un amic de la acea vreme, o poziție de analist sportiv, făceam ce îmi plăcea, adică mă uitam la fotbal și făceam bani. 5 ani am rămas acolo, nu aș da pentru nimic acea experiență și pot spune că acolo mi-am găsit o familie (fiecare familie are și crengi mai uscate), dar grupul de băieți a fost extraordinar.

Am simțit că mă plafonez, în România nu existau oportunități în domeniu, plus că nu aveam legăturile necesare pentru a atinge oameni care mă puteau ajuta. Am plecat în Franța, singur, într-un orașel de 50k ( Bayonne, era la aprox 2h de Bordeaux, universitatea de care aparținea campusul), fără să știu franceză, fără cazare și cu bani de pe o zi pe alta. Am găsit cazare pe pereții universității, am stat doar printre vorbitori de franceză 6 luni și am reușit să iau toate examenele (master-ul era în Engleză). Am terminat al2lea în an, cred, ceva pe acolo.

Trebuia să găsim internship, la ei este important să faci și practică pentru nota finală. Am dat 800 de EMAIL-uri. Am stat 2 săptămâni, seară de seară, zi de zi, am căutat oameni pe LinkedIn, am căutat site-uri de echipe din toată lumea să pot să găsesc un internship. Am făcut intervenție în țară din disperare să fac internship-ul la LPF și mi-au tras clapă (ce bine). Am primit 4 răspunsuri la 800 de email-uri. 3 negative și unul a fost o invitație la interviu.

L-am luat, am plecat în Belgia la un internship pentru International Football Business Institute of Brussels. Am fost singurul din an care a avut internship neplătit, la 8 dimineața eram la birou cu Macbook-ul sub braț și la costum, plecam de la birou și munceam la restaurant 5-6 zile din 7. Noaptea mai citeam și făceam analiză sportivă pentru echipele de juniori u17 și u19 de la CSU Craiova.

Am decis să mă întoc în țară cu visul să schimb ceva în 20 de ani. Nu pot să mă dau erou, nu a fost singurul motiv major, dar a cântărit foarte mult în decizie. E greu, foarte greu, dar cine renunță, nu reușește. Am fost total debusolat, nu știam de unde să o apuc, am lucrat pentru o școală privată de fotbal, nu prea a mers. M-am angajat în betting pentru că se pupa cumva, dar poziția era o corvoadă.

În timpul acesta am reușit să duc cursul International Professional Scouting Organization la Ludogorets printr-un coleg de la IFBI. Am văzut puterea networking-ului, am reușit să aduc scouteri din Anglia și să vorbesc cu Ludogorets să meargă acolo. Se vedea ceva.

Ulterior, am reușit același lucru la FRF, pentru prima oară în România. Se vedea ceva.

Mi-am dat demisia, am plecat tot în betting, dar pe social media și ulterior am preluat si partea de sponsorship, mă ocup de legătura cu echipa națională și cu alte organizații sportive din România.

Am învâțat enorm, m-am adaptat aproape la orice și nu mă feresc de nimic.

Am reușit să merg pentru prima oară în deplasare cu lotul național și a fost foarte mișto să te simți parte din proces. Am reușit să îl iau și pe tata cu mine, pentru că el a fost mereu parte din procesul meu.

Sunt foarte aproape de două chestii foarte interesante, pe care o să le anunț eu pe aici după ce sunt și oficiale. Chestii pentru care am muncit în ultimii 10 ani, zile și nopți și weekend-uri și sărbători și departe de casă. Sunt destul de mari, atât pot spune.

Orice om are un vis, diferența dintre cel care îl atinge și cel care nu, e procesul pe care îl duce la bun sfârșit.

Am ajuns să cunosc destui oameni din fenomen, sunt și oameni buni, dar și oameni mai puțin buni intenționați. Ca în orice domeniu, nu este un șoc. Networking-ul este cheia, este cel mai important lucru când vrei să urci pe scară, de departe.

Sunt aici pentru că am tras din greu și am muncit enorm să fiu o mică piesă din puzzle, dar tot ce-mi rămâne e să fiu în centrul lui și până acolo e mult mai multă muncă.

Dacă nu mai poți, ia-ți o zi cu tine și mâine o iei de la capăt. Dacă nu, o să o facă altul în locul tău.